am băut curajoși din ceștile în care cafeaua tremura
povesteam despre vară iarba cosită despre examene leacuri chirii
durerea nu se cerea spusă ea luneca livid pe sub piele
ne înfrumuseța ne încremenea în scaune

nu ai cum găsi sensul întâmplărilor
tot ce primești e prezentul acut iute împuținat de aer
umanizând
torturând până la demență cu aceleași întrebări
care e răul din bine unde e adevărul ce doare

moi degetul în gura crăpată de frică
ștergi timpul
întorci întrebările le privești în oglindă ca în ziua dintâi
și știi
nimic nu doare
e doar imensul spațiu gol din față
vorbind fără sunet
mângâind fără alean
îmbrățișând ca o pogorâre la iad
amânând sfâșierea până în clipa cealaltă