uzi, rătăceam liberi pe străzi,
șmecher, te-ai uitat în ochii mei exagerând cu o tuse: - cred că mă paște o răceală,
nu-i așa că este cea mai bună ploaie,
cea mai bună zi,
îmbrățișare,
în căldura unei îmbrățișări ne topeam ca untul unul în altul,
era primăvară
și mai era sâmbăta paștelui,
o tanti care vindea flori pe marginea trotuarului din parcul voievozilor
ne-a făcut observație: - câtă lipsă de educație,
uită-te la ei, uzi leoarcă și fără pic de bun simț
și respect, se sărută în ochii lumii
azi, în sâmbăta paștelui,
destrăbălat mai e tineretul din ziua de azi
(căutând consolare, aprobare în privirile trecătorilor)

***

era iubitul pe care fiecare femeie îl poartă în interiorul ei încă din naștere,
mângâierile lui nu erau ca și cum tânjea să fie satisfăcut ca un amant priceput,
era moale și tandru ca un pisic,
tot ce-și dorea era să rămână în interiorul ei pentru totdeauna: fără să se piardă,
fără să acapareze spațiu, tăcut, fără cerințe, pretenții își dorea să rămână acolo ca un zigot,
o singură celulă rezultată din fuziunea gameților,
fără gură, fără ochi, buze, nas,
embrion cu fruntea mare
care începea ciclul de viață imediat după fertilizare
și continua să țese organele, corpul (ca albinele când construiesc stupul)
să amestece viața, lumina care trece numai prin pântecul ei.

***

dintr-odată a sărit ca ars:
- asta trebuie să fie tărâmul dintre rai și pământ,
a început să-mi povestească tot ce ținea minte,
da tot, tot,
de parcă se rostogolea ca un bulgăre de zăpadă
spre propriul centru