cu umărul am mângâiat noaptea cerul rotitor
pierdeam câte o stea în coșul pieptului
am simțit cu colțul inimii dorul de rădăcină dulce-amar
eram rotundă ca balustrada unei scări din lemn de acaju

eu nu creșteam, stăteam cu creștetul de rouă plin
iarbă bună de leac am căutat
printre umbrele de muri înalți la marginea pădurii
nu înseamnă că nu plângeam floarea albă între flori
norul încărcat cu stigmatul asfințitului

stăteam pe loc, ca o cheie a muzicii, ca o cheie oarecare
a nenumăratelor cărări, a hărților șterse de timp
valul trecea prin mine, ca lumina prin piatra de cuarț

și trupul nu s-a frânt ca salcia în vânt,
tăcerea însă, da, rupea din maluri și
oameni fiind toți, continuam istoria mixând în eprubetă
sângele timpului, amestec leneș cu cheaguri din vreme în vreme
apoi iar omogenizam, nimic altceva
cu simțurile noastre priveam pe furiș viitorul
și-n cupa palmelor, rotundă și deschisă, țineam o portocală
nufăr arzând