stăm pe o clădire înaltă, abandonată. de sus se vede tot sfârșitul. suntem ura și frica. din orice cutremur o să se nască mici monștri vii. o să-i devorăm îndată. neobosite, flămânde. când spun faze terminale ale bolii vorbesc de noii copii ai marelor orașe. surogate mici și frumoase. nici ei nu simt nimic. sunt cei care au învățat cel mai bine cum să apese butoanele centralelor nucleare în caz de avarie. de ei depinde cât de mult vom trăi. lipsiți de dragoste, în paradigme diferite. acesta a fost scriptul. începem să filmăm totul. suntem pe o clădire înaltă. are loc un singur cutremur. e o singură cotă de avarie. o singură dragoste. stăm așezate pe culoare de timp diferite. suntem trenurile pe șine. stăm atât de aproape una de alta încât ni se ating telefoanele printre geamuri. așteptăm un copil care să vină să ne salveze cu zâmbetul lui, cu trăsăturile delicate cu ochii mari ca la păpușile manga. el va ști cum să apese butonul care va opri înregistrarea. să modifice scenariul acesta al abandonului și al morții. el va ști, fără emoție cum să facă să dispară tristețea frica și ura. noi vom continua să trăim până atunci pe repeat: câteva cadre alb negru cu o seară frumoasă de dragoste printre dărâmături flori și mizerie. fâșii de lumină întreruptă linii fragmentate întunecate zgomot de motor pe fundal al unui proiector vechi. suntem pe pe o pânză îngălbenită. din ea ne-am făcut cândva fundițe albe pentru cozile lungi de păr. ne alintam păpușile. le legănam ca într-un dark story în scrânciobe care scârțâiau îngrozitor. câteodată le ieșeau ochii din orbite. câteodată urlau de durere. li se făcea frică. apoi mureau.
dar câteodată erau ca și noi fericite.