Când m-am născut, olog şi lepădat,
Străin de sân și brațe iubitoare,
Cu mintea mea, de plâns încăpătoare,
Am strâns genunchii şi Te-am întrebat:
Sunt doar acestea, sunt mai multe oare?

Cu mersu-ncet și cu privirea sumbră,
M-am înălțat, sărman și de pripas;
Privind spre nicăieri şi fără glas,
Te-am întrebat în taină, ca pe-o umbră:
O, Doamne, câte clipe-au mai rămas?

Ştiam că eşti din murmurul de ape,
Din felu-n care mierla îmi cânta…
Când gândul meu pe-alături pribegea,
Ştiam că cineva o să mă scape
Şi-am întrebat: Cât, cât va mai dura?

Când adormeam târziu, cu mâna-ntinsă,
Cu ochii-nchişi sub galbenă feştilă –
Grămadă de-ntuneric şi de silă –
Te întrebam încet, cu voce stinsă:
Răspunde, Doamne, unde aflu milă?

Înțepenit în propria-mi durere,
Cu trai anost si sufletul buimac,
Am început să caut mângâiere
În visuri de ’nălțare şi avere
Şi, pentru asta, încercam să fac…

Să fac cumva, din lut să mă ridic.
Dar iată, m-am oprit cutremurat,
Căci am văzut pe lemnul blestemat
Pe Dumnezeu – bătut, murdar şi mic –
Şi tac de-atunci. Și nu întreb nimic.