tot liniștind tăcerea
să nu țipe
smulg răsăritul de pe cer
și-l cos în mine
cai galbeni pe poteci
de soare
se aruncă în prăpăstii
nechezând
tot fugăresc cărările din
inimă spre mâine
colțul gândului ciobit
smulg răsăritul și-l pun
pe cerul curgând
șiroind peste pietrele
dimineții
ca o apă în care
s-a scufundat lumina
s-a înecat
nu e târziu să învăț să
înot prin apele neliniștii
care se ridică la suprafață
mi se lipește de față
ca o întrebare a cărei
răspuns
cioplit în stânca prăbușită
se face praf de vis.