Fântâna se sufoca pe sine cu apă.

Era întâia dată când întâlneam
un izvor căruia îi gâlgâia apa în gură
până i se revărsa prin buze carnea de humă.

Era într-o seară. Treceam.
Fântâna sufocată și fără suflare
se îneca nu pentru că s-ar fi scufundat,
ci pentru că apa îi inunda interiorul
devenind pelerină, umbră și gând
ca exteriorul luminii din soare.

Pântecul apei din fântână era tânguirea
ce nu mai putea să își care adâncul.

Revărsarea ce o întrupa îi era piatra,
și îi era ceara topită din lumânarea
înflăcărată în care din sine ardea.

Era curgerea în care, retrăgându-se,
se aduna din rădăcinile unui sine care
devenea ziua de mâine de unde se aprindea.

Pe lângă fântâna înecată am trecut o singură dată.

În mine umbre rupestre de atunci și acum cresc
revărsând apa ei din trecutul ei netrupesc.

Din curgerea ei în privire îmi înfloresc
curgeri de diluviene înveșmântări
cu interioare care încă mie
din mine mi se golesc.