gândul tremură
lipit de fereastră
privește în mine
ca într-o groapă
nici prea adâncă
nici prea lată
cât să încapă în
ea veșnicia
unor clipe stoarse
viața îmi dă
târcoale
se gudură pe lângă
inima mea
aruncă în mine
cu fericire
până groapa se umple
o acopăr cu stele
întunericul se rupe
se frânge
îmi împușc visul
care se zbătea
însângerat
fericirea se umple cu
mine
tot mai eu
tot mai albă
dansând ca o mireasă
singură
cu luna prelinsă pe
chip.