Trecuse o vară frumoasă. Odată cu foșnetul cucuruzului ce începea a se îngălbeni, și a prunelor ce tot mai mult se albăstreau, apărură și diminețile cu brumă. Curtea școlii, care o vară întreagă a stat pustie, a început să prindă viață. Prichindei, băieți și fetițe, purtați de mână de mame ori de mătuși, veneau să se înscrie în clasa întâi.

Sosi, în sfârșit, ziua mult așteptată. Înghesuiți, unul într-altul, priveau speriați la cei mai mărișori cărora le atârna din trăistuțe câte un burete de șters tăblița. În curând vor avea și ei așa ceva alături de stiletul care lăsa urme pe tăblița neagră de ardezie. Nici n-au băgat de seamă când spre ceata lor s-a îndreptat Doamna. Când au văzut-o erau și mai speriați. Unele fetițe, dar și vreo câțiva băiețași, aveau ochii împăienjeniți, gata, gata să lăcrimeze. A trecut doamna pe lângă fiecare, i-a mângâiat, pe unii pe cap, pe alții pe obraz, pe cei mai micuți i-a ridicat și i-a sărutat pe obraz. În curând ochișorii le trădau mulțumirea, aproape fericirea.
Și ce cântece frumoase au putut auzi. Cântau cei mai măricei cu ochii la domnul director care dădea din mâini, de parcă de acolo se auzea cântatul. „Știu un prinț viteaz și tânăr, /dacă vreți vi-l dau ca vodă/ noi cu toții să ni-l dați” Auzind, cei mai mulți se gândeau că prințul nu poate fi decât Făt Frumos, deci vor auzi ceva și despre Ileana Cosânzeana. Dar n-au auzit decât bătăile în palme ale părinților și i-au văzut pe cei care au cântat aplecându-se, mai până la pământ. Au auzit apoi vorbe cântate, multe necunoscute de ei precum: „Și-n cartea veșniciei scrie/ Că țări și neamuri vor pieri/ Dar mândra noastră Românie/ Etern, etern va înflori”
Deodată Lița Ană, cea care punea apă la flori și mătura prin clase făcu clopoțelul să sune. Doamna plecă zicându-le că se va întoarce după ce vor auzi iarăși clopoțelul. Au ieșit cu toții în curte. Cei mai mari au început să se joace. Băieții săreau capra iar fetele aruncau, pe rând, câte o minge de cârpe în sus, și o prindeau pe rând. Câțiva, din clasa întâi, povesteau despre cântarea în care se zicea „căței și neamuri vor pieri”.
- Parcă n-a zâs chiar așa.
- Ba, chiar așa, că doar am auzât toți.
- Stăi, că vă spui io, că am auzât de la moșu. Zâcea că în războiul ăsta de pe urmă au fost puse să lupte și animale
- Asta nu-i de crezare.
- Ba-i de! Câinii luau urmele prizonierilor care dădeau să fugă. De piciorușul unui porumbel era legată o hârtiuță care era un ordin pentru cătanele ce luptau departe. Chiar și pe aripile unor albine zâcea că se pot pune mici poze. De ele, de albine, nu se poate atinge nimeni. Că sunt mici și mușcă pe la coadă