ce frumoși suntem și ce fals ne zâmbim printre degete de piatră
arătăm mai întâi suprafețele poleite și apoi
facem din zile prăpăstii de oameni
trecem așa cu palmele deschise pentru a mai modela
un prieten un copil o aparență
ne schimbăm după albia apelor culoarea vântului
după cum se închid sau deschid ferestrele

ne amintim numai ce ne displace sau ce ne place prea mult
ne învârtim prin cercurile fără pereche convinși că la etajul o sută
se trăiește mai bine sau mai luminos
sau poate doar se trăiește
suntem admirați și aplaudăm spatele întors sau mintea răsucită

ne întâlnim aroganți agresivi la colț de inimă
și rupem degetele trosnind de oase amical
până când ne prefacem că ne înțelegem
închipuim un dialog dinspre ceva
ce piere

a doua zi o luăm de la capăt
simple furnici muncind la grămăjoara de firimituri a vieții
să nu plouă iar ne va lua șiroiul de ape și ochii
și prețul și mai ales disprețul

ce frumoși suntem și ce fals cântăm la pianul gândurilor
pe clapele acestea câteva albe câteva negre nimic nu mai sună
dumnezeiesc
nu mai are valoare decât tânguirea sau poate revolta mahleriană

mi-e dor să fim simpli demni ceva mai înalți
sau poate așa mici și lăsați în colțul mărginit de țarcul lumii
fără frumusețea putredă și fără reverențe
aplecați doar să ne culegem trecerile
nimic mai mult