I. Contemplare

Dacă te trezești,
iată pînă unde se poate ajunge:

Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.

Iată pînă unde poate ajunge
privirea, dacă se trezește:

Deodată devine goală, aidoma
unei țevi de plumb prin care
numai albastru călătorește.

Iată pînă unde poate ajunge
albastrul treaz:

Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sînge
prin care peisajele curgătoare ale somnului
se văd.


II. Creză de timp

O, scurtă tristețe, insectă verzuie,
voi blînde ouă, locuind un miez de meteor
spart; și de pălmile mele acoperite
ca să renască un cu totul alt decor.

Camera se varsă prin ferestre
și eu nu o mai pot reține în ochii deschiși.

Război de îngeri albaștri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n iris.

Mă amestec cu obiectele pînă la sînge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile și curg mai departe
spre o altă orînduire.

O, scurtă tristețe, rămîne
de jur-împrejur o sferă de vid.
Stau în centrul ei și unul cîte unul
ochii din frunte, din tîmplă, din degete
mi se deschid.


III. Contemplare

Deodată aerul urlă...
Își scutură păsările în spinAREA MEA
și ele mi se înfing în umări, în șiră,
ocupă totul și nu mai au unde sta.
În spinarea păsărilor mari
se-nfing celelalte.
Frînghii zbătătoare le tîrăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborît peste pietre fluorescente,
mă țin cu brațele de stîlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare mi se revarsă
spre o mare-nghețată, neînnegrită.
Fluviul de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuțite
barbarii, migrînd mereu spre ținuturi
nordice și nelocuite.


IV. Criză de timp

Ca și cum s-ar sparge un mormînt
și-ar curge pe fluviu
tot misterul lui...

Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ține
la un capăt al ei fructificați.

Suge din noi cît poate,
părînd a ne-arăta
îngerii copacilor și ai
celorlalte priveliști.

Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.

Ca și cum s-ar sparge o frunză
și-ar curge din ea
o gîrlă de ochi verzi.

Suntem fructificați. Atîrnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.


V. Contemplare

Se arată fulgerător o lume
mai repede decît chiar timpul literei A.
Eu știam atît: că ea există,
deși văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.

Recădeam în starea de om
atît de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirîndu-mă foarte că-l am.

Îmi lungeam sufletul într-o parte, și-ntr-alta,
ca să-mi umplu țevile brațelor cu el.
La fel și globul de peste umăi
și celelalte-nfățișări, la fel.

Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înțeles-o fulgerător,
și care m-a pedepsit zvîrlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.

Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atît-că am atins
pe Alceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, știindu-mă, m-au respins.

Gravitație a inimii mele,
toate-nțelesurile rechemîndu-le
mereu înapoi. Chiar și pe tine,
rob al magneților, gîndule.