În ziua aceea nimeni nu se grăbea
degetele de piatră ale femeii de lut
amestecau în neștire cafeaua sălcie
fără s-o zăresc mă gândeam la primăvara jilavă de-afară
cineva scrisese pe geam cu carioca albastră
"nu mă deschideți - sunt instabil"
soare invers răsărind
peste pământul cu rădăcinile-n vânt

niciodată n-am știut dacă sunt cu adevărat un tub
e adevărat - șuieră vântul prin mine
e adevărat - trece hrana prin mine
e adevărat - se scurge viața prin mine
și totuși ceva mă astupă
- coroziunea viselor putrezind -

în ziua aceea nu formasem corect codul
mi se topiseră amprentele
irisul ochiului devenise oblic
și accesul la stele îmi fusese brusc interzis
nimeni nu-și mai amintea de mine

adio, adie vântul printre rădăcini
foșnesc rădăcinile albe
sub soarele negru, murdar de pământ
luciditate a lucidității
estompare a culorilor neinventate

în ziua aceea foarte mulți oameni
încercau să-și atârne singurătatea de mine
mi se frângea inima de căderea lor
stârnind inele în piscina de mercur

ce dezolant
să vezi cu ochii tăi, să înțelegi
că nici măcar stelele nu sunt fixe
ca să poți agăța de ele o idee
- de la gol la preaplin
și-apoi la sufocare
nici măcar o zbatere de gene -

în ziua aceea îmi venea să-i strâng la piept
pe toți nebunii lumii
să sorb în mine sfârtecarea pe care le-o provocase
vederea Adevărului

stăteam pe scaunul bunicii și jumuleam îngeri opăriți
ce ușurare
ce iluminare mi-ar fi acum adevărata nebunie
mă gândeam
în jurul scaunului pene și fulgi băltind
reușisem să nimicesc grația


(decembrie 2004)