M-am gândit:
te iubesc cât se poate de normal-
La fel cum luna este astrul nopții
și nu se întreaba de ce...
La fel cum răsare și apune soarele
de mii de ani
și nu se întreaba de ce...

Te iubesc asemeni ierbii în căutarea
dimineților cu rouă,
Asemeni călătorului însetat, tânjind
după răcoarea pădurii...
Și toate acestea fără de ce-ul
inexplicabil-
De aia... te iubesc!

Te iubesc normal,
Nu înfrigurată, nu încercând
să sfâșii pe nimeni.
Dacă te-aș iubi în felul de-al doilea
aș fi bolnavă de dragoste
și m-ar epuiza nu dragostea
ci febra ei...

Așa-i că mă cauți tocmai
pentru normalitate?
Așa-i că vrei să gândesc
limpede,
ca să mă iubești limpede?
Așa-i că știu să te caut
și știu să mă găsești?