Ești Doamne bun, eu pământean si rău

Si-n dragoste nu-ti semăn, nici în milă.

Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău

de păr dospit din cer nu din argilă.



Nu ți-am râvnit nici razele subțiri,

Nici tălpile străpunse de piroane.

Dar Tu mă faci părtaș în răstigniri

și-Þi tot îngân osânda din icoane.



Identitatea nu mai înseamnă simpla definire a sinelui sau nici măcar a ființei proprii, ci unire euharistică în jertfă, în suferința trăită „sânge lângă sânge” cu Mântuitorul:



Sfințit pe cruci pe care nu m-am vrut

si de-nvieri pe care nu le-as cere,

nu știu: Tu te cobori la mine-n lut

sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?



Cu necersita slavă mă încarci

si-n cuie, când sfințenia mă frânge,

oftând mă uit la rănile-mi prea largi

și-Þi cresc alături, sânge lângă sânge.