Frunzele obișnuiau să se înroșeasă toamna, probabil de rușine.
Frunzele obișnuiau să se îngălbenească toamna, probabil de teamă.
Nu vă mai temeți și nu vă mai rușinați, frunzelor, toamna a uitat de voi...
De acum, ea se plimbă mai mult prin gânduri și prin ochi triști.
Nu mai cad frunze peste pământ, toamna, ci pleoape peste iriși.
A venit toamna mea, de acum, toamna mea
și toamna tuturor celor ca mine,
toamna cea din urmă, care se mai numește și toamna toamnelor
și care este mai rece, și mai nerușinată,
decât toate celelalte care au vestit-o cu glas tare,
pe care noi nu-l înțelegeam.
Nu vă mai temeți, frunzelor!
A trecut toamna voastră, este rândul nostru de acum!
Bate vântul prin tot ce a crescut omul și om sunt și eu,
bate vântul prin mine, căci pe mine m-am crescut înainte de toate.
Pe mine m-am crescut și, iată, încep să îngălbenesc să înroșesc!
Au fugit păsările. A pălit soarele, pentru că știe ce grozăvie va urma,
a început vântul să cânte. A pălit soarele!
Nu vă mai temeți frunzelor, vremea voastră este încă verde.
Pentru noi a venit toamna, dar nu pentru noi mă tem eu, ci pentru mine,
care sunt dintre noi ridicat, dintre noi, care înainte ne bucuram de venirea ei,
căci se coceau fructele.
De acum, vai, este rândul nostru să fim murim,
Cine oare se va uita cum cădem și cum ne legănăm prin vânt,
agonizând în căderea noastră ireversibilă?
E rândul nostru să învelim pământul roșii și galbeni cum am ajuns...
E rândul nostru să cădem și să ne lungim, unul lângă altul și peste altul pentru că,
iată, tocmai începe toamna cea din urmă,
toamnă a tuturor toamnelor, toamnă a noastră, nu a frunzelor.
Nu vă mai temeți și nu vă mai rușinați, frunzelor, toamna a uitat de voi!
Noi suntem cei care trebuie să înroșim și să îngălbenim acum
iar eu... sunt unul dintre noi.
Am să mor după ce am fost verde, acum mă pregătesc să cad și să mă întind la pământ.
Vântul mă va ține în brațe, eu mă voi lăsa în voia lui:
mă va așeza exact acolo unde îmi este locul pe care mi l-a pregătit
toamna,
încă dinainte să vină.