E seara, iar soarelui muribund
doar umbrele-i mai spun povestea.
Privesc cum felinarele se aprind,
ascult cum vantul sufla usor
printre crengile cu frunze tinere,
vad cum cad in noroi petalele de
magnolie odata albe si caut…

De ce visez iar? La ce ma asteptam?!
Sa te vad stand sub un felinar,
vantul ciufulindu-ti parul
luminat de soarele aproape apus,
cu privirea urmarind petalale de magnolie
cazand valuri-valuri in noroi
iar apoi intalnind privirea mea…

Iar eu sa intru iar in agonie,
simtind cum mor dupa sarutul tau,
dorind ca mainile tale sa-mi
mangaie si sa-mi incalzeasca iar pielea…

Zi dupa zi ma jur sa nu mai
ma indragostesc de tine,
si zi dupa zi pierd aceeasi batalie
pe care eu o incep, si cad iar in
noroi la fel ca petalele de magnolie
in acest amurg de primavara.

Si ar trebui sa te urasc, nu?
Dar nu pot!…
Nu pot decat sa te iubesc
si sa-ti multumesc din suflet
ca iar m-ai facut sa-mi vad
naivitatea si fragilitatea si prostia.
Iti multumesc ca mi-ai dat sansa
sa-mi descopar slabiciunile
si sa-mi testez limitele.

M-ai invatat sa mor
si sa ma trezesc mai vie
sa cad si sa ma ridic
fara durere si fara sperante
sa plang fara sa disper
si sa-mi caut apoi alinarea
in bratele tale, simtind
cum castig de fiecare data
cand pierd…

Acum nu mai imi ramane
decat sa te iubesc
pana cand razboiul se va sfarsi…