Motto: În viaț-am fost nespus de crunt,
Călcând hotarele dreptății.
În umbre,-acuma, nu mai sunt
Decât o umbr-a răutății.

Om și demon stau față în față
Se-nfruntă în sfârșit.
Omul disperat se agață de viață
Vegheat de al demonului rânjet cumplit.

„Mă lasă, diavol al urii nebune!
Și du-te-n pustia de unde-ai venit!
Și-un înger mai am cu mine pe lume,
Nu numai un drac vinovat și smolit!”

„Crezi tu, sărmane, că îngerul tău
Mai poate acum să te-ajute vreun pic?
E mult timp de când a căzut în hău,
Iar pentru el nu mai pot face nimic!

Pe tine, însă, te-aș putea salva
De-o mârșavă lume ce s-a tot înrăit.
De-ți vei uita menirea și mă vei urma,
Tot ce vrei îți voi da și vei fi fericit!”

„Mă lasă, ispită de timp blestemată!
Te du în lumea din care-ai venit!
’Au nu știi tu oare că-n dar lumea toată
Mie de-ai da-o, tot n-aș fi fericit?

Ci mie nu-mi trebuie credințe deșarte,
Nici lut, nici aur ori piatră și-argint!
De-un singur lucru aș vrea să am parte:
Aș da orice numai să fiu iubit!”

„De-atât m-am temut și tot n-am scăpat:
Din toți nesocotiții de pe astă lume
Să dau peste unul cu suflet ciudat
Ce-ar vrea ca iubirea să poarte și nume!

Nefericite, de ce vrei tu oare
Singurul lucru curat și sfințit?
’Au nu știi tu cum că dragostea doare?
La ce bun să fi așa chinuit?”

„Mă lasă și du-te, luceafăr al morții!
Te-ntoarce-n genunea din care-ai venit
Căci nu-ți stă-n putere alegerea porții
Prin care să trec fost-am sortit.

Încearcă, mai bine, să-nalți către stele
Speranța că-n ceruri vei fi iar primit.
Îneacă-ți trufia și uită de rele!
Găsește-ți puterea de-a fi doar smerit.”

Amarnic zâmbi fiara și spuse:
„Omule, de când am căzut m-am tot străduit
Să fac lucruri pentru mine apuse,
Dar tot ce-am făcut pân’ la urm-am greșit!

Chiar m-a bătut gândul să las de la mine,
Să capăt și eu un început și-un sfârșit,
Ca om să trăiesc și să fac numai bine.
Dar nu am putut să fiu și smerit!

Ci tu, biată făptură a nopții divine,
Nicicând pe-astă lume nu vei fi iubit!
Vei cădea, spre sfârșit, din cer, ca și mine;
Vei căuta să afli unde-ai greșit!

Te las; mă-ntorc acum în infern...
Tu singur iadul ți l-ai făurit!
Te-oi stinge și-aprinde într-un șir etern
De vise, chinuri, lacrimi și jelit!”

Plecă Satana și își stinse locul
Din ceru-n care-odată fusese zămislit.
Lăsând în urmă-i omul mistuit de focul
Durerilor cumplite din sufletu-i zdrobit...