Visul speranței devine speranță;
fericirea ocolește pe după promenadele amurgului;
nu se topește nici un zvon în sufletul munților.
O, tu frumoasă fată, spune-mi ce tot visezi?
Târziu, răsar în razele ochilor tăi
pe spațiul unde plutește parfumul iubirii.
Întrevăd zbuciumul sângelui de a modela stele căzătoare:
ambiția asfințitului de a răsădi răsărituri...
Semăn pe brazdele anilor mii de zorele lacome de rouă
șoptind că sunt veșnic flămânde
de sărutările moi ale buzelor brizei montane
ce răscolesc puzderii de clipe fierbinți
în clepshidrele greu reversibile cu siluete de zâne.
Departe de tot, se vede primăvara coborând și fugind;
aproape, foarte-aproape, pe-alături,
se urcă încet nămeții pe muntele vieții,
iar aici, imediat, avalanșa burdușită de alb așteaptă,
în tăceri răbdătoare, șirete,
pândind ca un tigru lihnit să se-arunce sălbatic
în golul ce-i încă tremurător și cald, cu urme de viață.
Dar totul depinde de-o boare
sau numai de-o simplă vibrare...