Lucefere, ce trist privești
Din depărtata zare,
Când strălucind te oglindești
În valul lin de mare !

Cum strălucește chipul tău
Mai viu ca niciodată
Și din îndepărtatul hău,
Din zarea-ntunecată,

Ce fulgere de foc arunci –
Văpaie de lumină,
Și cât de mândru ești atunci
Când bolta e senină !

Un secol e de când lucești
Pe-aripile tăriei,
Dar chiar și astăzi tu uimești
Din lungul veșniciei

Prin glasul tău semeț și dur
Și plin de frumusețe,
Ca un cristal frumos de-azur
Cu zece mii de fețe.

Și azi, vrăjit, al tău cuvânt
E flăcări și văpaie
Ca și când, după primul gând
L-ai scris pe prima foaie.

Acum un secol tu erai
În culmea tinereții
Și nici cu mintea nu gândeai
Că drumurile vieții

Te vor conduce spre un tron
Din aur și jăratic,
Căci mult ai suferit ca om,
Poete singuratic !

Ai știut pe cei umili s-asculți
Și-urechea ta, plecată,
Știa că glasul celor mulți,
Al plebei răsculată

Va trebui să biruie
Genunea cea adâncă,
Și glasul tău, ca și el e
Mai dur decât o stâncă.

Te-au prigonit cei tari și-avuți
Întreaga-ți, scurtă viață,
Căci pana ta când o ascuți
Îi fierbe și-i îngheață…

Dar azi, din haos și din hău,
Pe bolta-ntunecată
Când strălucește chipul tău
Mai viu ca niciodată,

Câte văpăi de foc arunci –
Beteală și lumină
Și cât de mândru ești atunci
Când soarele se-nchină !

Și cât de vii mai sunt și azi
A tale nestemate,
Când după-un secol tot mai arzi
Cu-așa intensitate:

“Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie,
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem și nu e.”

Lucefere, te văd arzând
Mai viu ca niciodată,
Și ca un soare luminând
Din zarea depărtată.