Mi-e drag de capul în care trăiesc,
El mi-e casă, el mi-e masă,
Iar lacătele lui mă apără de lume.

Nu-mi fac griji de-i cutie sau castel,
Ba chair e o planetă plină de mine,
Și în lipsă de activitate,
Mă ascund de mine însămi.

Se întreabă cineva dac-am ochi și afară?
Am! dar în întuneric nu i-am deschis niciodată.
Cu văzul unui nou-născut lumina mă arde,
Iar ploapele mă eliberează-n mine cănd se-nchid.

Dar cineva-mi pătează liniștea din nuntă!
-Ești o icoană, mă tulburi cu mersul tău rănit,
Ești un copil cu trup bătrân, iar pasul ți se șterge.
Vino! azi nu mă mai ascund...

Deja-mi simt capul mai ușor.