Te grăbești
spre sărbători gâfâind
și cineva îți tot fură cuvintele
mărturisitoare.
Rămân de spus mereu cam aceleași,
fără doruri esențiale, fără tine.
Desigur, decorul e incomplet...
ninge la radio,
adus de Moș Crăciun,
Dumnezeu ne mai albește trupurile
și rabdă iubind,
binecuvântând românismul,
din icoane,
ca pe niște blindate învelișuri ale inimii,
dintre care cel dintâi sunt eu.

Colindele unui țigan agitând o stea sovietică
mă aruncă departe ca la comandă;
"la munca jidanee, trage-ți singur o palmă,
Italia ta azi și mâine",
parcă în copilăria altcuiva,
străină și simplă întâmplare fără zorzoane.

Tot acum dăm la babe și-orfani
și la ciungii dialectici
ziare, reviste, achiziții culturale,
facem găuri în chiloțeii Ministerului Culturii
din nevoia de-a ne îngădui publice slăbiciuni,
și-a fi mai nobili;

din câte-un picior,
sau mână,
câte un cer luminat,
câte o mamelă de sezon,
de mântuiala sufletului,
cum e tradiția păcătosului cu gura.

Tu o aștepti la interfon,
doar să nu mai intre colindătorii în scară.
Ea știe să își facă singură nevoile
și să dea cu lăbuța.