Se ghemuiește astrul după un colț de zare.
Răpus de truda zilei se lasă învelit
Cu voalurile nopții și cergile stelare,
Rememorându-și drumul, visând la răsărit.

Pornise-n zorii zilei împiedicat de ceața
Lăptoasă din iatacul iubitei lui trezite,
De alintări de valuri care-i mângâie fața
Și raze jucăușe, asupra-i risipite.

Ea, primenită-n grabă, începe să se-ntindă
spre mal, purtând mareea simbol de voluptate,
Iubitului să-i prindă privirea în oglindă
Și să-i întoarcă zâmbet din unde sărutate.

Îmbujorat și vesel escaladează munții,
Cernând lumină-n codrii, cristale în izvoare,
O ciocârlie vornic, a dat semnalul nunții,
Între solarul mire și mult iubita-i mare.

Au petrecut trei zile, nuntași nenumărați,
În aer, pe pământuri și în adânc de ape,
Ascunși sub orizonturi, doar norii supărați,
Tunau că nu vrea vântul să-i ducă mai aproape.

El, tată în înalturi, ea, mamă roditoare,
Eterna lor iubire, chiar viața a născut,
Ea ziua îl dezmiardă cu blânda ei răcoare
În noapte-i face leagăn, abisul așternut.