Contractual cu durerea n-am semnat nimic. Deși de la naștere mi s-a insinuat în trup.
Amorțind sufletul cu ketonal trec de la intensitate la indolență.
Extrag din surâsuri măsele cariate și le colecționez într-o cutiuță dințată.
Să-mi amintesc de blestemele care mi-au învinețit viața.
Facerea anamnezei e anevoioasă. Durerile trecute n-au chipuri nici forme
Doar urme. Lipsuri. Riduri. Vagi amintiri și acești dinți contorsionați. De clești. Măcinați de ape. Însângerați la rădăcină. Care stau mărturie peste ani. Peste moarte. Dovadă perenă sfidând timpul.
Arheologia viitorului va releva lumii dantura lui Groza. Risipită pe mai multe ere.
Canin secolul XIX. Premolar din perioada postmodernă. Forma primitivă de măsea de minte…
Ketonalul face imposibilă zvâcnirea. Luatul raznei. Simțirea ironică a trăirii.
Parcă aș fi mort parțial. Analgezicul mă poate duce la acțiuni iresponsabile.
Să mă tai. Să mă ard. Să mă sfâșii. Cu o sinestezie anihilată complet. Cu privire pierdută la autoflagelări.
Învăț cum să mă descompun. Până la oase. Piece by piece. Am început cu dinții. Urmează pielea. Apoi carnea.
Să las sufletul despuiat de trup ca un golem fără suflare. Și să râd. Nerușinat. Dement. Sfidător.
Cu dinții înșiruiți ca într-o gingie.