Că te-am făcut vie printre cuvinte
ceva reconfortant
că-mi exersam a-ul pe sânul tău drept
și verbul firesc
pe inima-ți tremurândă
era divin
devenisem purtătorul tău de glas
prin rime aruncate la întâmplare
timpului monoton
și nu-mi mai știam numele
dintr-o dată știu clar asta
nu-mi puteam aduce aminte numele de botez
devenisem dintr-o dată altceva
eram o propoziție dintr-o frază
ce se năștea sub ochii amândurora
ce se voia continuată firesc
de tine
........
finalul până la urmă se poate intui destul de ușor
de vreme ce folosesc trecutul
spre-a exprima prezentul aici de față
m-am trezit că sunt de fapt
un Don Quijote de conjunctură
fără niciun Sancho Panza.