Am întâlnit o femeie tăcută și tristă ca o insulă pustie. Stătea plictisită într-o cafenea și nu o impresiona nimic. Am încercat să îi vorbesc încet, părea că îi este frică. Deodată, privirea ei a devenit tandră. Mi-a vorbit șoptindu-mi: - Vrei să mergi cu mine să trăim pe o insulă pustie? Întrebarea ei mi-a lăsat peste gândurile mele granule de nisip. Buzele sale cărnoase mi-au excitat cuvinte pe care nu am apucat să i le rostesc. – Azi nu pot veni cu tine! Vreau să scriu o poezie. Am să vin mâine pe insula ta pustie ca să îți cânt din trompeta mea fără muștiuc. Vom face sex și vom mânca curmale. Femeia tăcută, tristă și speriată a plecat înotând spre insula ei pustie. Uitându-mă după ea cu regret, am început să suflu ca un prost în trompeta fără muștiuc.







Am întâlnit o tânără care priza cenușa mamei sale. Spunea că doar așa o poate visa mai des. Membrele tinerei păreau ale unui păianjen. La început mi-a fost teamă de ea. Mai târziu am început să o înțeleg. O priveam în timp ce se împerechea cu propria ei tăcere. I-am atins trupul cu mâna și deodată s-a rupt în bucăți. Sânii, coapsele și alte părți ale corpului său veneau peste mine să mă soarbă. Ochii ei au rămas doar două puncte pentru o viitoare poezie.




O femeie trece în fugă prin poezia mea. Cuvintele mișună în urma ei. Poetul din mine se adapă din amintirile unor femei care se zvârcolesc în imagini încrețite. O altă femeie în pielea goală se reîntoarce în poezia mea, scurgându-i-se printre sâni cenușa metaforelor din poeziile anterioare. Peste lentilele afumate ale ochelarilor mei apare un cal alb care îmi sparge cu copita ochelarii. Acum printre cioburi de sticlă afumată, văd formele femeilor care au trecut prin poezia mea. Sânii lor, ca niște meduze moi, au rămas atârnați de rama ochelarilor. Femeile trec prin poezia mea lăsând în urma lor cuvinte ce îmi stau atârnate de urechi. Acum am poftă să mănânc cartofi prăjiți, după aceea primei femei pe care am să o întâlnesc îi voi tatua trupul cu textul poeziei mele.

PETRE P. BUCINSCHI