Pentru cei care rămân afară de fiecare dată când ne referim la noi, mințile noastre sunt culori vii , culori invizibile, culori care mai devreme sau mai târziu pleacă de unde toată lumea vede, adică din ceilalți. E logic că nu se duc nicăieri. Rămâne doar fondul ca un cimitir în care nimeni nu a fost și nu va fi îngropat niciodată. Acest lucru îmi vine brusc în cap privindu-l. Până în momentul de față, viața mea nu a fost altceva decât o corespondență între mine și o mulțime de oamei pe care nu i-am cunoscut niciodată. Întâlnirile dintre noi au fost scrisori de carne iar cel ce le citește a fost mereu departe, indiferent dacă este vorba de mine sau de celălalt. După mine vor rămâne scrisorile. De la voi îmi vor rămâne scrisorile. Scrisorile vor rămâne fără expeditor și destinatarul se va infuria când nu va mai recunoaște nici în ruptul capului semnătura sau scrisul. Nici nu ar avea cum. Ele nu se mai află acolo. De fapt nu s-au aflat niciodată acolo. Nici nu am știut să scriem. Nici nu vom ști să citim. Așa încep scrisorile, singurele pe care nu le aruncăm în foc pentru că nu există. Scrisorile de carne. Încercând să le îngropăm ne umplem sufletele de pământ. Încercând să le îngropăm ne scriem scrisori de carne ce nu încep în nici un caz așa, drept pentru care există.