Eram copil,umblam și mult...
Nicio clipă n-a trecut că se făcuse noapte,
așa e-n joacă...
Singur sub clarul cerului pictat de stele
mă gândeam la Luna,
trăiesc sub ea numai odată
și ea atâtea vieți peste noi,
poeții au întins degetul la cer
și-au lăsat amprenta pe corola ei.

În jurul meu,lungit pe bancă,îngerii albi s-au strâns,
leagăne-le se balansau cel roșu și albastru,
râvnind să se atingă cei doi iubiți,
îngerii albi,dulăii urlau la stele,și eu în mine,
sculau fantomele-n mormânt,după vise neîmplinite;
frumos e să adormi pe aripile negre ale nopții
printre stele,în căldura rece a pulberii lor,atât de veche
iar eu în amorțire pe o bancă singuri,
tristă-n apăsarea dosurilor lumii;am încercat,
naiv ce sunt,să le închid pe toate-n pumn
dar au fugit când pumnul l-am deschis,
voi trage cu ochiul,așa în pumn,
să va admir fluorescența.
Iubirea voastră rece de ochii mei admiratori
buzele va-ncantau cu poezii,idie,basme
florile și sub pământ ascunse
sufletele-n buncăre de lemn...
Ne iubiți,efemeri...mă ține-ți minte !?
am supt la sânul vostru
va țin și eu în pumn,o clipă,cât o viață
vă rog...
Așa naiv eram,copilărie...