Desțelenind un brad
din trupul tău
pădure,
din umbra-ți,
înspre mine,
răzbate-un glas
cu tânguiri eterne.

În colțul din grădina-mi,
înspre soare,
l-am răsădit...
acum alături stând,
aud în liniște
cum de tristețe
ramurile-și frânge.

În toamnă,
de durere
bradul
a-ngălbenit
și glasul din adânc
se stinge-ncet...
chemându-mă pe nume.