Ora douăsprezece.
Pe toată întinderea acestei străzi
Acum suspendată într-o sinteză lunară,
Incantațiile șoptitoare ale lunii
Dizolvă planurile amintirii
Cu toate legăturile ei limpezi,
Cu toate diviziunile și preciziile ei.
Și fiecare felinar sub care trec în drumul meu
Pulsează ca o tobă resemnată,
Iară prin spațiile întunecimii
Miezul de noapte zgâlțâie amintirea
Așa cum un nebun zgâlțâie o mușcată uscată.

Unu și jumătate,
Felinarul scuipând înecându-se,
Felinarul mormăind,
Felinarul spunând, „Privește la femeia aceea
Cum șovăie înspre tine în lumina ușii
Deschisă asupra ei ca un rânjet.
Vezi, tivul rochiei îi e
Și sfâșiat și pătat de nisip,
Și vezi cum colțul ochiului
I s-a strâmbat ca un ac răsucit”.

Amintirea aruncă în sus înaltă și uscată
O-adunătură de lucruri strâmbate,
O creangă frântă undeva pe plajă
Mâncată până la lemn, și lustruită
Ca și cum lumea întreagă și-ar fi divulgat
Taina scheletului,
Þeapăn și alb.
Un arc plesnit în curtea unei fabrici,
Rugina agățându-se de forma părăsită de putere
Dură, contorsionată, gata să plesnească.

Două și jumătate,
Felinarul spunând,
„Observă cum pisica se chircește în rigolă,
Și își strecoară limba afară
Și devorează o bucată de unt rânced”.
Tot astfel mâna copilului, în gest automat,
S-a întins furișe și a strecurat în buzunar o jucărie care aluneca pe chei.
Nu mai vedeam nimic altceva decât ochiul acelui copil.
Am văzut ochi în stradă
Cum încercau să spioneze prin obloane luminate,
Și într-o după-amiază un crab într-o băltoacă,
Un crab bătrân cu ochelari pe spinare,
S-a încleștat de capătul bățului pe care eu i l-am întins.

Trei și jumătate,
Felinarul scuipând,
Felinarul mormăind în întuneric.
Felinarul fredonând,
„Privește luna,
La lune ne garde aucune rancune,
Îți face semn dintr-un ochi fără putere,
Și mai surâde în colțuri.
Și netezește părul ierburilor.
Luna și-a pierdut memoria,
Și un vărsat de vânt decolorat îi cojește fața,
Mâna ei răsucește un trandafir de hârtie,
Care miroase a praf și a apă de colonie,
E singură
Cu toate mirosurile vechi nocturne
Care-o străbat și i se încrucișează în cap”.
Și vine o reminiscență
A unor mușcate uscate, fără soare
Și a prafului prin crăpături,
Mireasma castanilor în străzi,
Mirosurile femeiești în camerele oblonite,
Și ale țigaretelor pe coridoare
Mirosurile cocteilurilor în baruri.

Felinarul spunând,
„Ora patru,
Uite numărul pe ușă.
Amintire !
Ai cheia,
Becul acesta slab își desface un inel pe scară.
Urcă.
Patu-i făcut ; periuța de dinți ți-atârnă pe perete,
Lasă-ți pantofii la ușă, dormi, pregătește-te pentru viață”.

Ultima răsucire a pumnalului.