ea zâmbea

pe scara ei de frânghii străvezii
vălurile ei lunecând într-o parte
dezechilibrau totul mai mult
ca și cum n-ar fi fost îndeajuns
nălucirilor noastre

înlăuntru creștea
altă făptură, nu ea, fetița aceea
pe care o țineam
când ne jucam de’a baba oarba la un capăt de lume
de mână
când Dumnezeu, pișicher bătrân,
râzând, mi-o smulgea din brațe
și zicea – „ține-o să nu-ți scape!”
și-apoi o zvârlea către cer,
iar ea se făcea vis și părea să nu-i pese

creionând prin nisipul ud gânduri
am simțit cum îmi scapă inima
și se duce de-a dura
reflectarea ei printre ape
părea să-mi zâmbească întruna

totul curge…
știu, draga mea,
dar tu