prin pustiul ce mă cuprinde un val de
cămile pline de apă în cocoașele ostentativ arătate însetatului
buzele crăpate nu atît de sete cît de disperare
le mușc
sîngele incolor țîșnește ca o fîntînă arteziană
doar termitele înțeleg inundarea voinței în care se îneacă gîndurile
zîmbetul, dacă aș putea zîmbi, ar deschide și mai mult rănile
de durere nu scutur lacrimi pămîntului
de durere îmi umplu cu aer plămînii
ca pentru o ultimă respirație.