„există în noi un întuneric care ne face să-ncordăm timpanele” (Vasile Baghiu)

plouă cald până la amuțire
tu
ești un punct mișcător al prezentului până ce încremenește și devine așteptare
reversul unei asupriri de o zi
în inerția unui miraj ce absoarbe până la orbire distanțele
nu știu ce să fac cu gândurile, cu logica asta adânc răvășită
setea de fericire nu s-ar mulțumi cu firimituri
ea caută în van un capăt regresiei în acest spațiu de stări
în care probabilitatea ta de prezență
modifică imperceptibil începutul, până la imposibilitatea predicției
unui grafic descris prin atractori ieșiți din comun
caterul va tăia pliul hârtiei
pe care turbulența cuvintelor se lasă filmată într-o tăcere indescifrabilă
nostalgia a stârnit liliacul
cu toate iubirile ce aspiră la anonimat, urmând mersul soarelui

plouă cald până la amuțire lângă groapa pe care încerc s-o ocolesc
dragostea se consumă ireversibil
poate de aceea ne domesticim trupurile,
să suporte și să priceapă cum fluctuația ei izolează o nișă
în spațiul de supraviețuire din jurul premonițiilor asincrone
eu
ți-am vorbit despre puseul luminii în cristalin
și coloritul dârelor lăsate de lucruri la marginea umbrei
Dumnezeu este revanșa noastră pentru tăieturile ce nu se închid
defrișăm în munți sentimentele cele mai intime pe care le putem dărui
până ce prezentul devine un punct mișcător
în jurul unei gropi înflorite

în noaptea asta vom aprinde lumânările și le vom da drumul pe ape