ce geruleț și-n iarna lui 83 ...
merg încotoșmănat pe barbu văcărescu și stelele se reflectă-n polei
și din stopuri se sleiește pe gheață lumina
pînă la casa unde locuise kenereș adina
în stația lui 88 și 90.
merg la berlin ca să urc în salonul roșu cu bere și lilieci
și arlechini și căpcăuni și balerine pe fototapete
și un urs de faianță între măsuțele cu brichete.
acolo, lîngă ursul de faianță,
ne-am dat întîlnire eu, tudor jebeleanu și dan goanță
ca să nu pierdem după-masa de luni
cam goală acum, după desființarea Cenaclului de luni.
chelnerul neamț cu șorț de piele și deschizător
de sticle de bere, în formă de chitară,
destupă o sticlă cît tot localul, toarnă din ea pe covor
spumă argintiu-cafenie de seară.
fumam și beam, bîrfeam, ce vrei și ce nu vrei,
planuri de cărți la „litera”, de postere, apoi paris match, coșovei,
lefter, bineînțeles dom’florin
stancione și cristina, dinu săraru și led zeppelin
și orwell, ozn-uri, „al treilea val” și cînd va veni războiul
și cine-a compus de fapt „penny lane” și epopeea elevului dospinoiu
cel mai dobitoc din clasa unde sînt diriginte ...
cafea al dracu de scumpă și seara deșirîndu-se înainte.
jebe venise c-un nikon
goanță-adusese un platon
mi-l arăta și mie
eu zideam turnul vavilon
din cărți de joc și mai spuneam
și eu cîte-o prostie.
apoi paharele goale și noi strigînd: țal! țal!! țal!!!
și realitatea fulgerînd curcubee în miezul scrumierelor de cristal
și noi căutîndu-ne prin sute de buzunare
scoțînd ghemotocuri de 25 și mărunțișuri zornăitoare
și la WC și la garderobă și afară înfășați în căciuli și fulare
în frigul galben din fața romartei copiilor
și pe jos pîn-acasă și salutare, gagiilor
și adio, bătrînilor, și pupături pupăcioase ...
... noaptea-și mîna taxiul de tablă pe sub luceferii de mătase.

ah, v-ați dus, visuri, v-ați dus! de unde să încep acum să explic lucrul ăsta? ce să spun mai întîi? am fost un visător, n-am priceput nimic din ce se petrece pe lume. am trăit ca în vis și acum iată că sînt silit să deschid ochii. șapte sau opt ani, timp în care am scris trei cărți de versuri, am trăit obsedat de poezie, fanatizat de poezie. îmi era groază de un singur lucru, de faptul că într-o zi va trebui să mă maturizez, că într-o zi exteriorul va începe să existe, că n-o să îmi mai țină multă vreme. mă temeam că de la un timp cartilajele de creștere ale imaginarului meu se vor osifica și voi deveni un om matur, „cu un gînd mai puțin în fiecare an”. nici schimbarea în rinocer nu m-ar speria mai rău. faptul că în prezent mulți dintre prietenii mei sînt însurați și au copii mi se pare nu monstruos, dar de neîțeles, nu încape în mintea mea. iar acum știu sigur că sînt matur, că străzile și ideile au început să se adune din ceață și să capete contururi ferme, dezolant de rectilinii. nu mai pot gîndi în mai multe feluri despre un lucru. mecanismul metaforic mi se anchilozează pe zi ce trece. ce pot să fac? trebuie să gîndesc altfel, și știu că nu pot să mă mint mai departe. nu mai pot să cred în poezie (cel puțin așa cum am făcut-o pînă acum). pînă acum eram fericit cînd găseam o imagine sau o metaforă care-mi plăceau și scriam efectiv din inspirație, complet dominat de scrisul meu. acum simt nevoia să cercetez lumea reală și să spun adevărul despre ea, și nu să creez norișori colorați. sigur nu mai cred în poezia de efecte stilistice, dar nu găsesc alt fel de a face poezie. și asta n-ar fi nimic, dar și socialmente sînt altul, cu totul schimbat față de cel de acum cîțiva ani. ca să spun în cîte lucruri nu mai cred mi-ar trebui o listă triplă ca a lui john lennon, iar el putea măcar să spună „I just belive in me”. mă apucă dracii cînd mă gîndesc că va trebui să mă însor și să am copii și să intru în uniune și să mai scriu cîteva cărți și tot așa pînă la exitus. pentru ce să exist? toate lucrurile astea ridicole mă paralizează și mă împiedică să lucrez. mă întreb și cine voi fi în 1985, cînd îmi va apărea, poate, acest poem, și cine va fi tudor, cine va fi dan, cine va fi lumea în ’85. nu știu, nu știu ...