ultimele femei canibal trăiesc pe lună

ne aducem aminte
fuga lor asemănătoare cu a americanilor din vietnam
…în acele momente ajunsese luna plină de femei

noi am rămas pe pământ
să fim bărbați
sau ele femeile noastre păpădii

de-atunci n-am mai privit luna decât
pentru a pune la locul ei noaptea
și-a o înjura o dată la 28 de zile

din ce în ce mai rar însă

pământul a înlocuit încet încet luna din suflet
eram tot mai greoi mai grosolani mai pământii
dar eram bărbații ce se împotriveau
faptelor canibalice ale femeii
ce straniu refugiu și-au găsit comentam noi
seara la o bere cu ochii în pământ

era așa de teluric sufletul nostru
iar ele erau luate de vântul cel mai ușor
ne resemnaserăm să mai alergăm după ele și să le aducem înapoi
în casele noastre de pământ de beton de oțel

și tot mai des ne întrebam la aceeași bere de noapte
de ce luna le îndemnase
să ne muște din inimă cu atâtea buze mânjite cu clipe
să ne roadă mințile rozătoare cantabile în zori
să ne deschidă atât de crud vintrele cu lovituri de moarte repetată
să ne înghită gândurile noastre de staniol cu tot cu ambalajul de dragoste

ele au rămas mai departe în lună
celelalte ușoare ale noastre femei păpădii
s-au ridicat spre alte lune

oare de ce femeile aleg aceste atât de stranii refugii?