te-am căutat pe același peron rupt de lume,
undeva într-un timp măsurat de ceasurile lui dali
secundele se scurgeau pe pereți scorojiți
iar tu îți risipeai gândurile
între șinele ruginite ale singurului drum pe care-l știai,
te-am lăsat cu demonii tăi,
în fiece zi cobrele-ți sâsâiau în urechi
un fel de imn al recunoașterii de sine,
priveai fără să vezi și vorbeai fără să înțelegi
și toate cuvintele tale se încrustau în palmele mele
pe care le mângâiam într-un târziu
cu degete tremurânde
în încercarea dureroasă de a te regăsi
ca într-un alfabet Braille...
așteptai pe peronul pustiu
ca timpul să se întoarcă în matcă
ziduri creșteai în privirile tale
dincolo de care mlaștina se lățea hidoasă
ca o broască imensă prăjită la soare,
din când în când, capete de cobre se ițeau din noroi
într-un fel de dans arcuit pe acorduri duioase de erhu...
te-am uitat pentru o vreme
știam că nu aștepți în zadar trenul,
știam pentru că urma să-l aduc eu spre tine
și iată revin astăzi pe același peron
cu același timp scorojit pe pereți obosiți,
doar că zidurile din ochi acum stau să cadă,
mlaștina a secat iar cobrele au murit,
acum mă privești și mă vezi,
nu vorbești, nu vorbesc,
doar degetele noastre tremurânde
se regăsesc în același alfabet al simțurilor
pe care l-am învățat din dansul lasciv al cobrelor...