port pe umeri firul subțire și dur
primit în leagăn
de la ursitoarele-mi
oarbe, surde și mute.

uneori
îl simt apăsându-mă
dar îl ignor,
sperând ca odată și-odată să mă obișnuiesc cu el.

știu...
ar fi trebuit să încep deja...
firul se deapănă singur...
ghemul...

firul e lung,
parcă nesfârșit
iar ghemul e din ce în ce mai mic,
îl scap printre degete
în locuri greu accesibile
sau îl uit pur și simplu,
ca pe-o umbrelă
pe marginea unui vis ciclic
care reușește să se înfiripe
dincolo de gardul energetic
pe care mi l-am impus ca să-mi păstrez
neatinsă sincopa durerii...

în afară de asta,
sunt multe tentații,
adevărate capcane în care
pot să cad ușor, foarte ușor
printr-o simplă silabă nelalocul ei
și atunci,
în loc să-mi folosesc firul drept călăuză
spre lumina dinafara labirintului,
pot foarte simplu
să mă trezesc
prinsă în mijlocul ghemului...

uneori mă gândesc
să nici nu mai încep;
să port pe umeri
firul vieții...
ca și cum nu l-aș fi primit...