nu mai aștept nimic mi-ai sugrumat până și tăcerile nu mai pot pleca
ma plimb pe holurile labirintului cu traume pe sufletul dezlănțuit în imagini
cine mă mai poate vindeca de această boală numită curvă
nu mai pulsează în mine decăt așteptarea răstignirii
oare sunt eu cea care-a trădat?
parcurg acum cu încetinitorul filele acestei zile m-am oprit la ultima
e ora nălucirilor când fantomele poartă cununi de lauri
printre verdele copacilor ți se prelinge umbra în căutarea celui ce nu va mai fi
nici măcar zefirul după ploaie nu mai rourează cu mirosul noaptea
de ce trebuie să ucizi în tine toate direcțiile de ce firul lamei să dispere gândurile
mai bine spintecă disperarea și o așează sub talpa nepăsării
speranța salvării agonizează lasă timpul să se nască odată cu tine
pe scena vieții suntem doar actori mai tresare din când în când o inimă
se mai deschide undeva o poartă - preludiu a unei noi zile
zorii ridică în fiecare zi cortina - jocul ne aparține
dincolo de noi o coloană a infinitului iar mai jos o poartă a sărutului
hai să călătorim prin noi de-a lungul și de-a latul și să ne oprim la margine de suflet
să îngropăm disperarea și să lăsam cuvintele să ne vorbească altfel de cum știm noi
ca să nu ne sfâșiim de vii mai bine condamnăm moartea la colț de stradă
să păcălească doar ropotul cailor nebuni

e doar prima cotitură a vieții