Azi sufletul meu și-a ales culoare verde
Supărat fiind pe roșul vertical al inimii
Încrestat în copacul de la marginea timpului;
Și era chiar un verde urât și nepermis
Omului sălbatic și gol al Evului Mediu.
El, muzică venită de sub copaci;
El, știrea apropierii buzelor tale de ale mele
Înfășurate în spice de culoarea părului;
Melancolia secundei adormită pe umărul
Lacrimii cu miros de caisă de pe pleoapa grea.

ÃŽn mirosul aspru al iernii de aici
S-a transformat în albastrul inconștient
De sânge plictisit de liniștea marilor deșerturi
Puțin înspăimântat de mirosul de ou fiert
Mânjt de fratele meu cu mult nisip și cenușă.
El, lumină încăpățânată venită în vulturi imenși;
El, vestea cea mare a nașterii întregului Univers
Înfășurat în asfaltul albastru a nisipului verde;
Pipăitul priveliștii cu cei doi întinși pe-o banca
Tălpii lui Achile cu sunet mare de fanfară.

În culoarea caldă a verii dulci
S-a întins pe coala galbenă și străvezie a orelor
Îmbrăcate în sudori de sare a duhurilor mici
Desenate pe frunza iernii bătute de timpul
Zborurilor prea dese a oului negru de demult.
El, rai îngrădit în coasta mea știrbă;
El, stare de prea mult somn și prea ușor
Înfășurat în miros de țurțuri fără culoare;
Mâncat de miile sunete poetice plimbate pe apele
Secetei îndrăgostite de fata hoinară de ieri