Tăiam din lumini rădăcini,
ne sprijineam privirea de zimții cerului,
ne jucam cu troica prin zăpada-zăpadă
alergând prin troieni,
prin nămeți,
rostogolindu-ne
doi pași și-ncă doi,
până la furgoanele copilărie.

N-am fost niciodată gata.

...mi-a luat palmele,
mi le-a așezat pe obraji,
pe frunte,
ca o urmă de sanie.