“Ca prin minune, luna, din fereastră,
Închipuie rostogolită-n unde,
Cu colți tăioși, de cremene, o punte,
Către palatul cocoțat pe creastă.

Călcând pe aer, tânărul pătrunde,
La miezul nopții-n turnu'-n care adastă,
Sub un blestem, de-un veac, domnița castă
Și o sărută, tulburat, pe frunte.

Prin gene lungi îi scapără privirea
Și glasul de-ametist îl înfăsoară
În strai de mângâieri la risipirea

Cumplitei vrăji ce o ținea în gheară,
De-amar de ani.”...”E veche povestirea,
Și nici nu o aud întâia oară.”

5 ianuarie 2007