Scărmănam talpa copacilor
și râzând, râzând îmi spuneam
că viața nu e scurtă
ci doar repede.
Nopți marine se deschideau ca un mugure
și jegul meu de copilărie se mărea
și se mărea
până când era bătrână
până când nu mai era
și rânjeam cu toți dinții că măcar acum
o dată în viață (sau in ne-viață)
bat clopotele pentru mine
și un preot îmi cânta la căpătâi
să iasă necuratul din mine
plante mi-au crescut in loc de aripi
și părul lung, cât podul de pe dunăre
ding-dong, ding-dong, le aud ca prin vis...
și mă întreb:
-Pentru cine bat clopotele, Mitică?

o cometă se mai desprinde din cerul meu
cu stele

sunt negru în cerul gurii
deși am renunțat să mai privesc
ce zi fericită, ce duminică
dacă plouă peste mine, sau e senin
ce bucurie
că-mi mai aprinzi din când în când
o lumânare.