Iată, e timpul să plec!
Ca toți nefericiții lumii de jos,
voi lua cu mine doar singurătatea.
Când voi trece peste înțelesul
ultimului stih,
cu o vorbă de duh voi plăti
prima vamă,
voi trage după mine zările,
pe care le voi zăvorî
cu ceea ce-ți plăcea ție cel mai mult;
cu lacătul care a închis pentru
totdeauna dragostea noastră
târzie, dar frumoasă și caldă
și nu de puține ori chiar toridă.
Ci tu, să-mi aduni umbra
din pulberea vremii,
în ștergarul cu aromă de busuioc
și-n loc de candelă,
să aprinzi în fiecare zi,
un gând tainic a tot ce-am fost
și a ce n-am fost.
Poate așa mă voi mântui!