Atâta renunțare
Îmi sacadează oftatul
Atât de rece plouă
Mâinile nu mai vor să atingă
Știu cum e raiul
Eu versus cana ce stă pe margine mesei
Pe care o voi împinge
Și tot ea caștigă
Se sparge
Eu nu
Te-aÈ™ iubi
Dar cum?
Nu mă pune să vorbesc
Te-ar speria tăcerea mea
Nu-ți fie milă de singuratatea în care ai impresia că mă lași
Nici de lacrimile uscate ce imi strâng obrazul
Nu ai cum imi face rău
Nu știu să trăiesc
Să nu crezi că respir
Nu pot
Imi stă lumea-n gât
Nu mai spune nimic
Fiecare banal cuvânt
Are profunzimea nepuțintei.

M-au trezit toate diminețile lumii
ÃŽn lipsa ta