O, ciocârlie...cât de dureroase sunt înălțimile!
Se curmă lumina pe aripa frântă !?
Ori candela nădejdii se stinge?
La drum de seară,
pribeagul, la ce porți să mai bată?
Unde să se fi ascuns heraldul care,
cu ceva timp în urmă lumina marile
răspântii cu ochiul lui de acvilă
și rătăcitul găsea calea cea dreaptă?
Dar unde să fie îngerul acela, care
cu gesturi atât de omenești plângea
în căușul palmelor mele de copil,
dar care mi-a zdruncinat totuși copilăria, când așa...
...ca un prieten, a luat-o pe mama de mână
și plecând furișați, pe mine,
m-au lăsat singur, trist și dezolat!!?
De-atunci eu dau cu tâmplele de
colții stelei polare, pe unde cred
că ar fi plecat ei!
De-atunci urc, dorm și din nou urc
misterioasa, infinita Cale Lactee!
O, cât de dureroase sunt înălțimile!