tac îndelung

îmi privesc trupul se desface încet încet
niște cratere din care iese chipul tău
gropi largi
de unde se propagă voci grunjoase
până se face loc pământului
între oasele mele prelungi

bătrânul îmi spunea nu știm să fim melci
suntem mânjiți
de viața asta lipicioasă
de nenorocirile care vin odată cu frigul

nu suntem pe de-a-ntregul oameni
nu suntem pe de-a-ntregul nimic

creștem normal de la o piatră la alta
între cusăturile hainelor
între ziduri
ne lepădăm de noi prea repede
sunt destule hăuri e loc
e loc pentru toți

nu ne trezim din trup
ceva se pregătește mereu înlăuntru
ca o moară
ne ascultăm propriul măcinat

la nesfârșit