să nu privești niciodată dincolo de oglinzile zilelor
dar mie mi se arătau adânci și înșelătoare ca niște nisipuri mișcătoare ale ființei
nu răspunde chemărilor necunoscute și nu mai uni iernile între ele
mama mă ruga de fapt rugămințile ei erau porunci și eu mă supuneam cuminte la o partidă nesuferită de moară cu boabe de porumb și fasole
profita de singurătatea ei
de buna vestire zâmbetul tatei s-a strămutat
voi trăi măcar eu

(Să nu-ți mai văd masa plină de cărți/te văd la casa ta
îți cunosc copiii/te știu lăsată de fumat)

tăceam și tăcerea atrofia tentaculele delicate ale cuvintelor
sub limba răsucită în spirală tresăreau stânjenite
doar gândurile și-au păstrat greutatea

pe furiș ciulesc urechea la clipocitul apelor care curg liniștit pe fața mată a obiectelor reflectante
încetișor auzul se încolacește în jurul nadei

cobor trepte lunecoase caut să vorbesc caut spinarea pământului
caut un drum de fier liniar și sigur spre miezul unei planete delicate
găsesc un brâu strâns circular
sub el suflul pământului abia se mai simte
cimitirele nu mai au locuri pentru morți

strecurați prin fanta îngustă din talpa de beznă a hazardului
desprinși de tenebrele subterane ale ființei
ochii se dezmiardă prin pleoapele străvezii
imponderabili deasupra culorilor calde în peisajul fantastic


uneori copiii se nasc bătrâni și au vârfurile degetelor albastre
umerii moi ai biografiei lor se conturează suav în desene dispersate
tulburător joc al amprentelor pe ferestrele caselor locuite