pe vremea cand parul mi se zbatea in muguri nedeprinsi cu dospirea
ma plimbai in carucioare cu flori
crescute intotdeauna pe crengute
cochete in vioiciunea siluetelor lor.
exista pe atunci ziua rozelor ziua narcisei si a caisilor
ziua florilor de maces si a macrisului.
cutia cu diamante vii se deschidea, mereu indestulatoare, mereu senina
pana cand, fara sa stii,
luna si-a mutat locul ei de rasarit,
iar soarele si unghiile au hotarat sa se imprastie peste tot.
carucioarele au capatat forme de dric,
impodobit fireste cu toate firele de viata din petala caisilor.
cazanul cu apa a incropit tiparul supraiubirii de sine,
inaltand hule de zbatere in ocean
doi oameni total straini se ocoleau stingher la doi micromilimetri distanta
iar cerul era acelasi mereu peste tot si peste toate
mai ales seara
cand luna rasarea in alta parte, cu un ochi cas
si frunzele celor doi erau strivite de pietre.
tu ma priveai, cu un zambet cald si superior,
cum foloseam tacerea pietrelor aruncate deja
sa taie, neintrebator, plamadeala de joc.

venea apoi ziua castanului si a dovleacului copt
veneau, cristaline, balantele gandurilor tainuite
caci tu imi erai dusmana,
nu mi-ai patruns gaselnitele firii deci
mireasa de flori si de sucuri autumnale
nu-mi mai darui nimicuri, nici ploi cu petale
eu nu stiu decat sa le coc prematur in cuptoare neterminate
pentru ca tu, mereu tu pretioasa
te plangi de nevenirea fireasca a timpului meu
imi simti fragezimea intarziata pe ceafa cu mugurii de acum tari, de acum straini de atingerea ta.