"ABREG AD HABRA!" spun și mă înclin,
"ABREG AD HABRA!" urlă corul de sicrie.
Tu mă privești cu umbre de venin,
Iar eu te scuip c-o lacrimă pustie,
Ispita mea cu ochi de rânced chin...

Prin lumi destrămate te caut furiș,
Nebună și tristă ca o ursoaică
Privindu-și alene puii uciși.
Cu pleoape de înger și vis de drăcoaică
Plutesc printre hoituri și flori de caiși.

Litanii ciudate pe buze-mi se frâng,
Te-aud cum te scurgi într-un trup fără mine,
Cuvintele tale în păru-mi se strâng,
Suflarea-ți mă arde sub pleoapele pline
Și mor, nu m-auzi? Lângă tine mă sting...

Cum taci... Habar n-am ce să-ți zic într-o noapte
Când simt că departe tu uiți tot ce sunt.
Cum plâng... Ce durere nebună e-n toate:
Sub talpa mea arsă, în ochiu-ți cărunt,
În urletul sării și-n clipele șapte.

Rostesc: "ABREG AD HABRA!" făr-a ști
Blestemul ce-l cobor în ființa mea.
"ABREG AD HABRA!" Nebunie, poți să vii
Iubesc prea mult și-s toată a ta,
Nu te aștept, mă tem c-ai să-ntârzii.