Ne întrebăm: de la ce ni se trage semnul acesta
din suflet?
Și lumina se plimbă ca pe muchia sabiei,
de sus în jos,
ca o damă leneșă-n umblet.
Ruguri,
cuburi,
semnele noastre ard în pătrate
când albe,
când roșii
când sparte.
Se rostogolesc colțuros printre buze,
unul ni se înfipse în piept,
unul în ochi,
unul se duse.
Fiecare gest lasă o umbră
sau o scânteie cât o paietă,
pe coapsa ta,
în pieptul meu,
ca o pecete sau ca o tumbă
în formă de za sau de verighetă.
Și totuși,
în partea cealaltă,
tot prin gesturi ardente,
suntem doar noi,
mimi amețiți de piruete.