Mă văd cosind prin cosmice traiecte,
Iubind lumina și-mplinind credința
Sau îmi arăt prin beznă neputința
De-a strămuta o cauză-n efecte

Dar nu mă schimb și nu-mi găsesc ființa.
Rămân cum sunt, hârdăul cu obiecte,
Împrăștiat prin rase și prin secte,
Oricât mi-ar fi de vie elocința.

Mi-e teamă să ascult, chiar și-n surdină,
Un gând rostit în fiecare tom,
În fiecare clipă de lumină

De a sfârși din putregai în pom.
Dar de-nțeleg că sunt numai mașină,
Din clipa-aceea mă transform în om.